Torționarul Vișinescu a luat 20 de ani de temniță și s-a făcut dreptate, ar zice unii! El e cel care ar fi ucis cu sadism elitele românismul schingiuindu-i în cruntele pușcării, pe cei valoroși ai neamului. Acum, în libertate urmașii lor îl trimit în surghiun pe călăul, care și el a fost o victimă a sistemului.  Veți vedea de ce!

Subiectul comunismului e delicat și complicat, dar interzis de uitat, de a fi dat uitării, adică! Comunismul a produs răni adânci, vizibile dar mai ales invizibile deoarece a distrus valorile cu care alții ar fi construit imperii de bună-stare.

În cele vizibile, sunt impresionante faptele celor de la Institulul de Investigare a Crimelor Comunismului, care dezgropau istoria și în ciolanele ciuruite vedeau istoria ciopârțită de eroi și mucenici.

Dar și mărturiile zguduitoare ale preotului Rus din Nepos, care la vârsta candorii, năpădit de dorul bunicului ucis de comuniști în Dealul Crucii, îi mirosea hainele din dulap și astfel dănțuia cu amintirea sa…

În cele nevăzute, sunt emblematice versurile lui Gyr, care din lanțuri îndemna la urcare:

Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane…
Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
nu pentru patule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine

 Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Ce mesaje mai profunde vreți?

Andrei Ciurunga, și el martir al închisorilor comuniste redă bucuriile din suferință ale celor care-au ajuns să guste Viața după gratii.

“Mare fie-Ți, Doamne Slava, c- Ai trimis cu Sfânt temei
Rândunele la Jilava, și la Gherla… porumbei!”

Pe genialii din temnițe i-a ucis Vișinescu și ai lui… dar parcă… “pușcărie pentru Vișinescu” NU  e mesajul ce alină durerea ăstui neam… condamnat parcă s-ascundă sub obroc iertarea și să-și pizmuiască aproapele, cu orgoliul hăpăind după slavă și funcții prin pârghii de partid. Cu siguranță NU ăsta e mesajul tainic al suferințelor din temnițe.

Iată o descriere a tabloului cu Vișinescu ce-și asculta verdictul, foarte asemănătoare cu a lui Ceaușescu, din secvențele memoriale ale procesului de la Târgoviște.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

“Astăzi, la ultimul termen al procesului său de la Curtea Supremă, Vișinescu a fost alt om. Cu părul ciufulit, cu gura întredeschisă, s-a ridicat în finalul ședinței, în ciuda insistențelor judecătorului de a rămâne așezat pe scaun, pentru „ultimul cuvânt al inculpatului”. A cerut să nu fie degradat militar și să i se acorde clemență. Încet, așa, ca un copil, a început să plângă și a cerut judecătorilor: „Vă rog să mă înțelegeți, vă rog să mă credeți, nu fac scamatorie, v-aș ruga mult dacă… Vă rog să mă lăsaţi să mor!”. Vocea nonagenarului se scufundă în lacrimi și sughițuri.

Cu o ultimă sforțare, ajunge departe, în timp, și rostește, împotmolindu-se de lacrimi și de incoerența care îi macină vorbirea: „Tatăl meu a murit când eu nu mă născusem… Am fost înfiat… Am fost slugă până să fiu militar!” Pentru Vișinescu acesta este final de drum. Peste două săptămâni își află sentința finală.”

Un text scris de jurnalistul Andrei Muraru: http://republica.ro/ultimul-cuvant-al-inculpatului-vic-inescu-in-lacrimi-catre-judecatori-va-rog-sa-ma-lasati-sa-mor

Și-a aflat-o azi, ca o ușurare: 20 de ani de temniță pentru cel ajuns la 90 de ani, în care oricum viața i-a fost un coșciug.

Ca o paralelă, în cartea “Se întorc morții acasă”, un torționar mai aprig decât Vișinescu o ia brusc și nu agale pe poteca strâmtă a mântuirii, căutând a învăța ce e iubirea. Cazul e povestit de scriitorul Constantin Ciomâzgă și a produs cutremure profunde în anumite cercuri. Subiectul la modă, al vânătorii de securiști are o altă interpretare… cei curioși o să găsească restul poveștirii în carte… ce pare o poveste de adormit copiii, care-ar trebui în fapt să trezească maturii mutilați ai modernismului.

În media, Vișinescu e hăcuit și dat ofrandă unui public însetat de răzbunare… adâncind și mai tare niște răni ale trecutului ce pătează obrazul națiunii. Poate, s-o fi făcut dreptate!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Dar atât de greu apasă mesajul celor care au nădușit furtunile comunismului cu oftatele iubirii lor, murmurând din temniță: “Să nu ne răzbunați!”… varianta umană a dumnezeiescului… „Iartă-i Doamne, că NU știu ce fac!”

Războiul cel dintre noi pare mai perfid ca cel din temnițele comuniste prin care s-au suit la ceruri mucenicii… Ura se perpetuează, iar acum îi pulverizează pe cei care au slujit cândva la decimare. Capcana e vizibilă și duce la uitarea potecilor dintre semeni… În libertate, cărările prind buruieni odată cu dulcea-răzbunare, care e parcă tot amară…

„O, Doamne, câţi vii sunt printre cei morţi, şi câţi morţi sunt printre cei vii! Tu singur ştii, numeri, socoteşti. Iartă tot, şi mântuieşte pe toţi! Mila Ta, Doamne, să covârşească toate păcatele şi ruşinile noastre!”  (Sfântul Nicolae Velimirovici )