Azi este Ziua Instituţiei Prefectului sau a Prefecturii cum este numită în general instituţia. Sărbătoarea şi instituţia sunt legate de anul 1864, când în Principatele Române Unite a fost instituită prin lege noţiunea de „prefect”, dar în Transilvania primii prefecţi îi găsim sub acest nume încă de la 1848.

Atunci, la revoluţia paşoptistă din Ardeal, instituţia prefectului a fost motorul de unire practică a românilor atât militară, cât şi administrativă. Comitetul Naţional Român, adică primul guvern românesc, împarte populaţia românească mai întâi în 5, apoi în 15 prefecturi conduse de prefecţi şi tribuni (viceprefecţi).

Cum erau în vreme de război civil şi-ar fi putut lua denumiri şi grade militare precum s-a întâmplat în tabăra maghiară, dar au preferat titulatura de prefect cu gândul la continuitatea administrativă după definitivarea fazei militare.

De ce au ales numele de „prefect” pentru aceste funcţii militare şi administrative?

1. Intelectualitatea românească era în plină luptă de afirmare a latinităţii limbii române şi a continuităţii românilor în Transilvania, astfel era logic să preia o titulatură din Roma antică: præfectus, adică „pus în fruntea…”.

2. În modernitate, împăratul Napoleon Bonaparte a creat la 1800 funcţia de prefect şi subprefect (préfet et sous-préfet), iar românii de la 1848 ştiau despre această funcţie de deconcentrare a puterii. Cătanele Negre au luptat împotriva lui Napoleon ca soldaţi ai Imperiului Habsburgic, iar intelectualitatea românească a scris despre Napoleon.

Care sunt primii prefecţi ai românilor bistriţeni?

Prefectul martir Constantin Roman Vivu (1821 – 1849), conducător al Ținutului Mureșului de Sus este cel mai cunoscut şi cinstit (stradă principală în Bistriţa, liceu la Teaca, monument la Pinticu etc).

Dar există şi alţi 3 mari corifei (prefecţi şi subprefecţi) martiri care nu sunt cinstiţi cum se cuvine în judeţul Bistriţa-Năsăud: Alexandru Bătrâneanu, Vasile Simonis şi Părintele Vasile Turcu care au condus zona de câmpie a judeţului nostru.

Ei sunt grupul spânzuraţilor români de către Tribunalul Revoluţionar Maghiar de la Cluj-Napoca din 1848. Acuzaţia pentru condamnarea lor la moarte: „Au răzvrătit poporul neştiutor [român] şi l-au chemat la nesupunere faţă de contopirea sau unirea Transilvaniei cu Ungaria” (punctul 12 al Proclamaţiei Revoluţiei Maghiare de la 1848).

Alexandru Bătrâneanu (pe numele adevărat Chioreanu, 1820 – 13 octombrie 1848) teolog greco-catolic, ucenic al lui Simion Bărnuţiu, învăţător, necăsătorit şi primul prefect român al Câmpiei Transilvaniei (Legiunea a IV-a Campestră). Originar din satul Balda, Mureş, a participat la celebrele Adunări Naţionale de la Blaj şi s-a implicat inclusiv în Revoluţia din Ţara Românească.

Vasile Simonis (1820 – 13 octombrie 1848) student la drept, subprefect, fiul preotului greco-catolic din Vişinelu, Mureş, necăsătorit şi prieten apropiat cu Alexandru Bătrâneanu, căruia îi era subalternul pentru toată Câmpia Transilvaniei.

Părintele Vasile Turcu (1788 – 3 noiembrie 1848) preot greco-catolic în Cătina, protopop de Pălatca şi tribun (subprefect) pentru Sălcuţa, Manic, Jimbor, Zoreni, Visuia şi Budeşti, văduv, tatăl învăţătorului Ambrozie Turcu.

Cei 3 prefecți au suferit moarte martirică: au fost spânzurați la ordinul Tribunalului Revoluţionar Maghiar de la Cluj-Napoca din 1848!

Toţi trei au fost spânzuraţi la ieşirea din Cluj spre Someşeni, unde astăzi este podul peste calea ferată. Primii doi au căzut pradă unui comando maghiar de husari special trimis pentru prinderea lor la o adunare publică din satul Bărăi, Cluj.

Deşi românii s-au opus arestarii lor, fiind împuşcaţi 8 ţărani, totuşi nu au reuşit să-i salveze. Părintele Vasile Turcu a fost ridicat de acasă, fiind arestat împreună cu alţi colaboratori de-ai săi. În timpul procesului a fost caterisit de către episcopul Ioan Lemeni care totuşi i-a cerut graţierea de la spânzurare. Nu se ştie locul unde martirii a fost îngropaţi.

„Oare nu e firesc ca aceşti martiri să fie cinstiţi măcar cu o placă comemorativă pe noul sediu reabilitat al Prefecturii? „

În concluzie, începutul Instituţiei Prefectului la bistriţeni este cu 16 ani înaintea celor din Moldova şi Ţara Românească şi are la bază Jertfă de Sânge! Oare nu e firesc ca aceşti martiri să fie cinstiţi măcar cu o placă comemorativă pe noul sediu reabilitat al Prefecturii?

Prefectul martir Alexandru Bătrâneanu, înainte de a fi spânzurat, a strigat: „Să trăiacă Dacia Romană, până a veni un fericitor mai mare!” Acum „fericitorii” vremurilor noastre nu le pot face o placă comemorativă primilor prefecţi martiri ai bistriţenilor de la 1848?

prof. Florin I. Bojor