Când se aprind lumânările, se aprind şi dorurile; când presărăm florile, ne năpădesc amintirile.

De fiecare dată când cerul coboară pe pământ, când stelele se aprind ca într-o luminaţie cerească, când se aprind lumânările pe morminte, cărările dorului devin tot mai bătătorite.

Câte amintiri nu se deapănă din caierul vremurilor trecute. Copii de părinţi ce suntem, mai simţim încă, mâinele ce ne-au mângâiat. Dorul, lacrima şi neuitarea fac parte din fiinţa noastră umană, încât versurile lui A. Păunescu ne revin mereu în gând, mai ales în această zi. 

„Cine are părinţi, pe pământ, nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi, îmbătrânind, ne este dor de părinţi”.