Cu ocazia Nașterii Domnului, Înaltpreasfințitului Părinte Andrei Andreicuț, Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului, a adresat un mesaj credincioșilor ortodocși.
În Pastorala de Crăciun, ÎPS Andrei Andreicuț îi îndeamnă pe oameni să fie darnici, milostivi, altruişti, în orice vreme, dar, în mod special, în vremurile acestea care sunt încercate de epidemia de coronavirus.
„Aş vrea să rezum cuvântul pastoral pe care l-am trimis tuturor credincioşilor noştri. Şi acest cuvânt pastoral se intitulează ‘Cine dă, lui îşi dă, cine face, lui îşi face’. Am plecat de la acest cuvânt pastoral gândindu-ne la faptul că cei trei magi de la Răsărit, atunci când au venit la Noul Născut, şi-au încheiat drumul lor cu mare dărnicie. (…) Gândul cu care am scris această pastorală a fost că şi noi, la rândul nostru, trebuie să fim darnici, milostivi, altruişti în orice vreme. Dar, în mod special, în vremurile acestea care sunt încercate de epidemia care s-a generalizat„, a spus Andrei Andreicuţ.
Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului a arătat că nu atât valoarea darului este importantă, cât mai ales simbolistica acestuia.
Mesajul ÎPS Andrei Andreicuț poate fi urmărit mai jos:
Pentru comparatie, iată Pastorala de Craciun din anul 2009 a IPS BARTOLOMEU ANANIA:
†BARTOLOMEU
din mila lui Dumnezeu,
Arhiepiscop al Vadului, Feleacului si Clujului,
Mitropolit al Clujului, Albei, Crisanei si Maramuresului,
iubitului meu cler si popor, har si pace de la Dumnezeu, Tatal
nostru, iar din parte-mi, arhieresti binecuvantari.
Iubitii mei fii sufletesti,
Nasterea Domnului este unul din cele mai cunoscute evenimente din viata Domnului Iisus. Desi neinteleasa de minte, ea are intotdeauna o cale deschisa catre inima, in care se descopera cel mai mult tainele lui Dumnezeu. Inainte de a deveni istorie, nasterea pruncului Iisus s-a zamislit in taina inimii Fecioarei Maria, prin vestea cea buna pe care arhanghelul Gavril i-a adus-o. Aceasta praznuire a bucuriei se leaga tainic de un alt moment din istorie, cand Maicii Domnului i se descopera vestea nasterii Fiului lui Dumnezeu, moment consumat intre indoiala si asumare, despre care vreau sa va vorbesc.
Exista in viata Maicii Domnului un moment de mare rascruce, atat pentru propria ei randuiala, cat si pentru istoria mantuirii noastre. Acest moment se intrupeaza intr’un singur cuvant. Fara el, ceea ce Dumnezeu intentiona in Buna-Vestire ar fi fost un esec divin; prin el, conlucrarea dintre Dumnezeu si om se dovedeste biruitoare, iar consecintele ei razbat pana la sfarsitul veacurilor.
Asadar, tanara Fecioara se afla in rugaciune, iar ingerul Domnului i se arata la un moment dat, o saluta: Bucura-te![1] Si-i vesteste ca va naste fiu. Maria ii raspunde prin uimire; ea este numai logodita, nu stie de barbat, nu pricepe cum, in conditia ei de absoluta puritate, i s’ar putea intampla aceasta. Ingerul face un pas mai departe: zamislirea va fi de la Duhul Sfant, Pruncul ce se va naste se va chema Fiul lui Dumnezeu[2]. Uluirea Mariei e totala, puterea oricarei intelegeri e coplesita de mister. Mai mult, asemenea momente sunt pandite, in mod obisnuit, de indoiala si de necredinta. In fata vestilor naprasnice, colosale, spiritul reactioneaza intai negativ. El s’a obisnuit cu intamplarile comune si accepta cu foarte mare greutate faptul extraordinar. Vestea, de pilda, ca ti-a murit cineva drag e intampinata, mai intotdeauna, cu exclamatia: nu se poate, asa ceva nu pot sa cred! Asa va exclama o mama care afla ca i-a murit fiul pe front, desi de mult s’a obisnuit cu razboiul si cu posibilitatea unei asemenea pierderi. Dar tot asa va exclama si peste cativa ani, afland ca, de fapt, prima veste exprimase o eroare, ca fiul ei a fost doar prizonier si ca s’a intors acum acasa. Imposibil! E indoiala, vecina cu necredinta, cu care ucenicii Domnului au intampinat vestea invierii Lui; de aceea nu le venea sa creada, ne spune Evanghelia, de bucurie mare. E prea frumos ca sa fie si adevarat!
Indoiala insa e imponderabilul din care te poti inclina fie intr’o parte, fie in alta, e punctul neutru al cumpenei, e acea muchie de cutit care te poate salva sau te poate prabusi. Pe o asemenea lama subtire se afla, iata, acum, sufletul Fecioarei. Cat va fi stiut ea din Sfintele Scripturi? Cat va fi cunoscut ea din proorocia Isaiei?[3] In ce masura astepta si ea, ca intregul Israel, venirea lui Mesia?[4] Iar daca Mesia, ca Fiu al lui Dumnezeu, urma sa Se nasca dintr’o fecioara, de ce tocmai ea trebuie sa fie aceea? E prea frumos ca sa fie si adevarat! Dar, dincolo si mai presus de aceasta, cum poate fi o zamislire de la Duhul Sfant, in ce chip poate Dumnezeu sa umbreasca[5] o femeie pamanteana spre a-I naste Lui un Fiu? Intelegerea in sine sovaie si se poticneste. Maria sta in cumpana, dar ingerul nu-i da ragaz si-i ofera un exemplu de putere a lui Dumnezeu: batrana Elisabeta, de o viata cunoscuta ca stearpa, se afla in cea de a sasea luna a unei sarcini binecuvantate.[6] Asemenea intamplari, asadar, nu trebuie judecate la masura omului, ci la aceea a lui Dumnezeu, nemasurata.
Exemplul Elisabetei poate fi convingator, dar, pe de alta parte, e de o concretete brutala. O femeie insarcinata in luna a sasea poarta toate semnele apropiatei maternitati, cu toate implicatiile ei intime, familiale si sociale. Or, ceea ce ingerul ii vesteste tinerei Fecioare este tocmai o viitoare maternitate. Imaginea Elisabetei se proiecteaza, naprasnica si nemiloasa, asupra nevinovatei adolescente. Elisabeta insa e o femeie casatorita, cu legamant legiuit inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor, iar faptul ca va naste la batranete e de natura sa starneasca, cel mult, uimire. Dar ea, Maria?… Daca va trebui sa poarte semnele sarcinii, cine o va scuti de banuiala logodnicului, de osanda rudelor, de batjocura satului, de tot ceea ce se poate chema oprobiu? Cine o va apara de condamnarea legii, care o poate tari la poarta cetatii si ucide cu pietre? Daca e vorba de un mister, cine va fi in stare sa-l propuna intelegerii si, mai ales, cine va fi in stare sa-l accepte, cand el vine din gura unei tinere care nu vadeste intr’insa nimic extraordinar? Iar daca ea va avea destula putere sa indure toate umilintele si va ajunge mama, cine-L va scuti pe Fiul ei de stigmatul unui copil de pripas, al unui bastard caruia societatea ii refuza un statut normal?…
Cuvantul ingerului nu este o porunca. Poruncile se dau in vis, asa cum le va primi, ceva mai tarziu, logodnicul Iosif. Cuvantul ingerului nu este nici vestirea unui fapt implinit, asa cum o avusese preotul Zaharia langa altarul tamaierii. Buna-Vestire anunta, deocamdata, doar faptul ca Dumnezeu o alesese pe ea, Maria, sa devina mama Fiului Sau. Ingerul poarta un mesaj, dar si o invitatie. E un apel la libertatea Fecioarei de a decide, de a se pronunta intre doua alternative, intre un da sau un nu. Pentru ca libertatea ei sa nu fie intru nimic viciata, i se pun in fata cele doua perspective: pe de-o parte, harul de a deveni Nascatoare de Dumnezeu, pe de alta, jertfa de a purta o sarcina aparent reprobabila. Spre a-i inlesni hotararea, ingerul ar fi putut s’o asigure ca Iosif, prin revelatie, va lua totul asupra lui si ca, in fata societatii si a legii, el va trece drept tatal Celui ce Se va naste dintr’insa. Dar Mariei nu i se face o astfel de fagaduiala, e lasata sa cumpaneasca singura, in deplina libertate a cugetului. Un nu ar insemna o amanare a planului dumnezeiesc, un da, implinirea lui imediata. Ingerul asteapta din gura Mariei un singur cuvant. Il asteapta Dumnezeu, dar in acelasi timp il asteapta toata suflarea, caci, intreband-o pe ea, Dumnezeu ne intreaba pe noi, iar prin raspunsul ei urmeaza sa se rosteasca intreaga omenire. Iata, Eu stau la usa si bat![7] E clipa cand Fecioara insumeaza intr’insa setea universala de libertate.
– Fie! sa-mi fie mie dupa cuvantul tau![8]
In acea clipa s’a petrecut Intruparea.
Din acest moment ingerul nu mai are nimic de spus si se face nevazut.
Iubitii mei fii sufletesti,
Buna-Vestire nu e o idila divina, nici capitolul romantat al unei biografii, ci actul dramatic prin care Dumnezeu consulta libertatea omului si o invita la participare. Daca, prin Adam si Eva, omul se pronuntase impotriva lui insusi, prin Fecioara Maria el se reasaza la unison cu Creatorul si-si restaureaza propria-i libertate, redandu-i, in acelasi timp, directia pentru care ii fusese, intru inceput, daruita. Printr’un singur cuvant, Maria e purtatoare de cuvant a tuturor risipitilor ce aspira la un destin comun, obstea mantuitilor Domnului.
Prin acelasi cuvant insa, Maria isi asuma, in mod constient si deliberat, o randuiala personala cu totul aparte, care va face din ea un unicat al neamului omenesc. Totul decurge din faptul ca, intre toate fecioarele lumii, ea este singura hranitoare de prunc. Dar faptul acesta nu se petrece undeva, intr’un spatiu indefinit si atemporal, ci aici, pe pamant, intr’un anume context social si intr’un anume timp istoric, ceea ce ii confera un caracter de profunda autenticitate umana si, totodata, o nota de dureroasa drama personala. In aceasta privinta, realismul aproape brutal al relatarii din Evanghelia dupa Matei[9] este de-a dreptul zguduitor. Maria nu e scutita de banuieli, iar primul care se indoieste de ea este insusi Iosif, ocrotitorul si garantul ei in fata societatii. E de crezut ca el va fi fost cel dintai caruia ea i-a marturisit despre dumnezeiasca vestire si suprafireasca intrupare, despre uluitoarea zamislire din pantecele ei sau, mai simplu si mai omeneste, despre faptul ca era insarcinata. Dar Iosif nu are nici pe departe capacitatea unei asemenea intelegeri, asa dupa cum nici insasi Maria nu o avusese dupa cele dintai cuvinte ale ingerului. Cine va intampina un asemenea adevar fara sa incerce mai intai sa se scuture de el? Dreptul barbat se crede victima unei mistificari, iar intaia sa reactie este aceea de a repudia impostura si, mai mult, poate chiar de a o denunta.[10] Spusele Mariei incearca, desigur, sa invaluiasca o greseala, dar in cazul acesta vina ei este indoita: mai intai, greseala in sine, in al doilea rand, refuzul de a o marturisi, tendinta de a o ascunde tocmai fata de el, care ii acordase logodnicei o incredere totala. Este aici un “vifor de ganduri necredincioase”, care face din sufletul lui Iosif un adevarat iad si e de presupus, tot omeneste, ca acest vifor va fi dezlantuit nu numai in cuget, ci si in lungi si dureroase aruncari de cuvinte. Totusi, este posibil ca, pana la urma, el sa fi acceptat adevarul Mariei, chiar daca nu era in stare sa inteleaga nimic, si sa fi facut din el si adevarul lui. Dar acest adevar, al lui, putea oare sa devina si adevarul societatii? Cine va fi dispus sa creada macar o farama din povestea cu ingerul? Doua alternative ii stau in fata: sa se creada ca el este faptasul si sa fie osandit ca unul care a incalcat puritatea logodnei, sau sa se creada ca faptasul este altcineva, un necunoscut, iar el sa fie aratat cu degetul ca un credul naiv, luat in ras de semeni si pusi in randul netrebnicilor. Si intr’un caz, si in altul, integritatea lui morala e compromisa, nu exista nici o solutie de a o salva in fata opiniei publice, atata vreme cat el va continua sa ramana logodnicul Mariei. In cele din urma, Iosif alege solutia disperarii: s’o paraseasca pe Maria pe ascuns, fara nici o explicatie, sa-si piarda urma, sa ramana fiecare cu destinul sau. E un act de lasitate, intr’adevar, dar singurul care il poate salva. Il poate salva, desigur, pe el. Dar cu Maria ce se va intampla? Ea va ramane complet descoperita in fata societatii, caci nimeni nu va crede ca logodnicul a parasit-o fara pricini foarte evidente. Fecioara e pandita de o singuratate fara margini.
E adevarat ca, in final, Iosif primeste in vis revelatia adevarului, se hotaraste sa devina sotul legal al Mariei si sa ia asupra-si in fata oamenilor si a legii, Pruncul ce Se va naste, ceea ce face ca Acesta sa fie numit, indeobste, fiul lui Iosif si al Mariei.[11] La nivelul comun, faptul extraordinar nu poate gesta decat imbracand vesmantul vietii comune. Fiul lui Dumnezeu isi asuma conditia umana inca inainte de a Se naste din Fecioara. Dar, pana la acest final, cata drama! O drama ce se nascuse dintr’un singur cuvant: Fie!
Nu avea sa fie singura. Randuiala Fecioarei Maria este aceea a unei maici indurerate. Nasterea umila din Betleem[12], spaima de Irod[13], pribegia in Egipt[14], singuratatea de dupa iesirea lui Iisus la propovaduire[15], drumul Crucii[16], rastignirea Fiului sub propria ei privire[17], – jalea ingroparii[18], toate acestea sunt tot atatea ascutisuri de sabie care trec prin inima ei. Toate, dintr’un singur cuvant: Fie!
Maica Domnului pare tot atat de singulara si in ipostaza ei cereasca. Nu e greu de inteles de ce ea este mai cinstita decat heruvimii si mai marita fara de asemanare decat serafimii: acestia, neavand trupuri, nu sunt supusi ispitei si caderilor trupesti, dar Sfanta Fecioara, purtatoare de trup, i-a pazit curatia neintinata si l-a pastrat ca pe un potir de aur lamurit in focul dumnezeiesc. Dar ea salasluieste, totusi, undeva mai presus de ingeri, in spatiul unei eternitati care este numai al ei. In cerul nostru crestin, totul e obstesc, sfintii sunt in cete, ingerii sunt in soboare, pana si Dumnezeu e in Treime, numai Fecioara Maria este singura, ca un luceafar de dimineata plutind intre soare si stele, asa cum lumineaza si particica ei de paine de pe discul proscomidierii. Totul, dintr’un singur cuvant: Fie
Iubitii mei fii sufletesti,
Este Fecioara Maria o constiinta tragica? In ordinea omenescului, da. Dar ea este si purtatoarea unei ordini suprafiresti, iar aceasta se face cu luciditate, cu o anume constiinta de sine. Cat timp traieste pe pamant, misterul Mariei nu poate fi inteles si acceptat de nimeni, dar ea „il poarta in inima ei”[19], ca pe o dulce povara. Nu este exclus ca episodul dramatic dintre ea si Iosif, povestit de Evanghelistul Matei[20], ca si teama de o nelamurita curiozitate publica, sa fi determinat vizita ei, de trei luni, la Elisabeta[21]. Dar extraordinarul episod istorisit de Evanghelistul Luca ne da masura constiintei de sine a Sfintei Fecioare, poate ca de abia acum dobandita pe deplin. Emotionanta intalnire dintre cele doua femei are dimensiunile unui poem ceresc. Elisabeta este cea care se simte deodata navalita de Duhul Sfant si are revelatia Celui pe care Maria Il poarta in pantece[22]. Salutare ei este, in acelasi timp, si marturisirea acestei revelatii, ceea ce face ca raspunsul Mariei sa capete o rezonanta de harpa cosmica. El este nu numai un rezumat al mesajului evanghelic, ci si prefigurarea unei apoteoze tragice, a faptului ca ea, Fecioara, va fi fericita de toate neamurile ca rezultat al jertfei sale de a se smeri.[23] Salutarea ingerului: „Bucura-te!”, de neinteles in suita suferintelor Mariei, isi dobandeste acum intelesul plenar. Lacrimile Mamei, varsate din belsug de-a lungul a treizeci si trei de ani, sunt rascumparate de bucuria launtrica a Fecioarei, careia Puternicul i-a harazit marire in veci. Urmare a unui singur cuvant: Fie!
Oare este Maica Domnului chiar atat de singura?… Iata, ea tamaiaza mormantul impreuna cu femeile mironosite[24], se bucura impreuna cu ucenicii de invierea lui Iisus[25], tot impreuna cu ei ii urmareste inaltarea la cer[26] si, mai tarziu, va trai extazul Cincizecimii[27]. Adormirea i-o canta apostolii, trupul ii este ridicat la cer de catre Insusi Fiul ei. Toate acestea insa sunt evenimente. Deasupra tuturor este un fapt, si anume ca Fecioara Maria, desi mai presus de ingeri, ramane solidara cu noi, oamenii, si cu a noastra mantuire. Potrivit uneia din cantarile Craciunului, Nasterea Domnului a fost intampinata de fiecare cu cate ceva, ca o marturie a participarii la vrerea lui Dumnezeu; ingerii au trambitat cantari, cerul a pogorat steaua, magii au adus daruri, pastorii au venit cu inchinarea, pamantul a oferit pestera, iar noi, oamenii, am dat-o pe Fecioara Maria.Omenirea devine astfel nascatoarea Nascatoarei de Dumnezeu, genealogiile capata sens si adancime, ele marturisind, pe de o parte, implicarea dramatica a lui Iosif in smerenia Mariei, iar, pe de alta, implicarea apoteotica a neamului omenesc in actul Intruparii.
Maica Domnului pluteste singulara undeva, in spatiul cerului crestin, dar in acelasi timp ea este si ramane impreuna cu noi, caci prin ea ne-am rostit optiunea pentru mantuirea prin Iisus Hristos si tot prin ea nadajduim intru neputintele noastre. Poate ca de aceea Maica Domnului ne si este atat de draga. In vreme ce pentru Domnul Hristos avem un dublu sentiment, de iubire pentru Mantuitor, dar si de teama pentru Judecator, pentru ea nu avem decat unul, cel de iubire, pentru aceea care niciodata nu va judeca, ci pururea se roaga pentru noi. In numele nostru, Fecioara Maria s’a rostit candva in fata lui Dumnezeu: Fie! In numele ei, la randu-ne, vom astepta, prin rugaciune, o suprema rostire a lui Dumnezeu: Fie!
Va doresc din toata inima sa petreceti Sfintele Sarbatori in pace, sanatate, belsug de lumina si spor de bucurii duhovnicesti. Amin.
Marcel, vorbesti ca o adevarata ghena comunista
Ia mai du-te in strafundurile Evului Mediu, băăăăăă sarlatan ordinar!